O călătorie în timp

Prin geamul trenului care tocmai se punea în mișcare, privirea îmi străbătea întunericul nopții, urmărind cum ea rămâne în urmă, în gară, într-o ploioasă seară de luni, 30 septembrie.

Atunci am văzut-o pentru ultima dată, dar nu era nici urmă de tristețe sau regret în gândurile mele, ci pură adrenalină fiindcă totul se întâmplase atât de repede. Atât de repede că abia abia am reușit să prind trenul înainte ca acesta sa părăsească gara.

Dar ca să înțelegeți ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem în timp până pe 13 septembrie, ziua fatidică a ploilor care au inundat împrejurimile Galațiului. Sau mai bine, să începem cu începutul, adică să ne întoarcem tocmai în 2003, pe 23 Martie, într-o zi de luni.

Ceea ce vedeți mai sus e certificatul de garanție al primei mele biciclete, un DHS albastru și frumos.

Pe vremea aia bicicletele veneau cu ditamai certificatul și cu instrucțiuni... chiar și cu un tabel pentru revizii periodice. O, tare mândru mai eram de bicicleta mea. După prima lună am fost la revizia programată, bineînțeles reviziile erau contra-cost.. Treaba era că aveam într-adevăr niște chestii ce trebuiau reparate, deci abia așteptam să văd cum decurge revizia. Am fost dezamăgit de ce au făcut acolo așa că aia a fost prima și ultima oară când am dus-o. De atunci înainte doar eu am umblat la ea.

Multe nebunii am mai făcut cu bicicleta aia fiindcă mai mereu ieșeam cu ea în oraș, de obicei alături de Vasile (am mai amintit despre el aici). Nu am exagerat în cascadorii, că nici nu erau atât de cunoscute ca pe vremea asta, dar nici tocmai cuminte nu am fost... Bineînțeles că nu am fotografii de la fiecare prostioară făcută dar câteva amintiri foto am găsit prin arhivă:

Prin 2006 viața mea s-a mutat parțial la Iași și cum era de așteptat am luat și bicicleta cu mine... ba chiar am și dormit cu ea :D

Cum și Vasile era tot în Iași, bineînțeles că tot cu el am plecat la plimbări... ba chiar și noaptea, tocmai pe Bucium. Imaginea de mai jos e din acea plimbare.. prima oară când urcasem pe Bucium, într-o noapte de toamnă. Îmi amintesc faptul că la urcare eram exact în spatele unui camion plin cu mere. Urca și el atât de greu încât abia m-am abținut să nu mă țin de el ca să mă tragă la deal. M-am gândit că ar fi prea periculos, noapte fiind. Ah, sunt prea cuminte, zău!

În ianuarie 2007, bunul meu prieten Sena (despre care sigur ați mai citit aici pe blog) mi-a făcut cadou o nouă bicicletă. El tocmai își luase o nouă mașină și am avut ocazia să merg cu el la Suceava la un târg auto pentru acest lucru. La întoarcere mi-a luat și mie o bicicletă. De data asta un First Bike. Vechea mea bicicletă încă se mai ținea bine, dar acum aveam una nouă. 

Pe cea veche, albastră, i-am împrumutat-o lui Vasile fiindcă a lui fusese furată din holul facultății. Avea o bicicletă mult mai bună decât a mea și mult mai rapidă. Mare păcat cu pierderea ei. Și cu această nouă bicicletă am făcut destule plimbări dar din păcate nu era la fel de rezistentă ca vechiul meu DHS. În cele din  urmă Vasile și-a cumpărat o cursieră la mâna a doua de pe un forum. În această nouă formație (eu pe First Bike, el pe cursieră) am fost și pe Bucium, dar de data asta cu o cameră foto mai bună în dotare (mulțumesc lui Iulian pentru acest lucru. De la el o împrumutasem).

Îmi amintesc tot acum de o drumeție foarte interesantă pe care am făcut-o împreună în căutarea gării Bârnova. El știa că este un drum care ajunge la Bârnova dar cu ieșire din Iași prin Bucium, așa că pe acolo am pornit, pe la Hanul Trei Sarmale (ieșenii știu). Am pedalat o zi întreagă (bine că plecasem pregătit cu mâncare și apă) și tot nu am găsit gara. Peste tot pe unde întrebam nimeni nu știa să ne îndrume. Abia târziu când am ieșit la asfalt mi-am dat seama unde suntem și că am ocolit foarte mult. Adevărul e că nu eram presați de timp sub nici o formă, a fost o plimbare de plăcere și am descoperit zone noi, sate, case, oameni care habar nu au să dea indicații sau ce localități sunt în jurul lor. A fost cu adevărat o aventură și aș vrea cândva să refac traseul, așa cum am făcut și cu Dealul Mărului, dar mai mult ca sigur acum nu aș mai nimeri exact drumul fiindcă au fost foarte multe intersecții și poteci, drumuri de țară și praf. Cine știe dacă a doua oară aș mai găsi aceleași cărări? :D

Un nou capitol în viața mea, tot în Iași, a început când m-am mutat, când am început să lucrez când l-am cunoscut și pe Adi și pe mulți din prietenii mei din Iași... Acum unii nu mai sunt în oraș, unii nu mai sunt în țară, dar ăsta e alt subiect.

La scurt timp după aceste schimbări în viața mea, a sosit timpul să apară schimbări și ale bicicletei. Astfel, din cele două biciclete pe care le aveam, plus câteva piese noi (cauciucurile de la bicicleta albastră pe care o împrumutasem lui Vasile fuseseră incinerate de niște „animale” cazate în același cămin studențesc în care stătea el) am reușit să-mi fac un tanc. Am revopsit cadrul cel albastru am pus furca de la bicicleta cumpărată de Sena, am pus roți noi și a rezultate ceea ce vedeți mai jos

După această renaștere a început seria de călătorii, intitulată B.Tur. Aveam chiar și website :).

Să plec așa la drum îmi doream de mult, dar acum aveam și cu cine... Ah, ce vremuri frumoase! Nu am să vă arăt prea multe imagini din aceste călătorii, fiindcă le găsiți dacă urmați linkurile de mai sus, dar pun câteva în care apare bicicleta și proprietarul :D

De cele mai multe ori bicicleta mea era extraordinar de încărcată și de multe ori am făcut pană. Să schimbi camera e mult mai complicat atunci când bicicleta e încărcată cu zeci de kilograme de bagaje.

Da, au fost vremuri minunate, zile întregi plecați pe drumuri, dormit la cort sau în aer liber, foc de tabără, prieteni dragi, camarazi de călătorie, orașe pe care nu le-am mai văzut, priveliști minunate, dealuri greu de urcat, văi coborâte în viteză... oh, ce amintiri! Să vă spun sincer, îmi e tare dor de acele vremuri, de acei ani. Dar să trecem mai departe înainte să ne cufundăm în melancolie.

În 2009 o nouă schimbare în viața mea ne-a adus la Galați.. pe mine și pe a mea bicicletă :). Aici l-am cunoscut pe Radian, și el pasionat de pedalare. Din păcate nu am avut ocazia să facem prea multe călătorii împreună (și nici prea lungi) fiindcă aveam tot felul de alte treburi, apoi el s-a angajat și a părăsit orașul. Dar până să se întâmple asta, am reușit să avem câteva ieșiri, ca cea până la Lacul Sărat (eu aveam mai multe bagaje fiindcă venisem tocmai de la Galați)

Cu altă ocazie, am fost până la Brăila doar ca să îl acompaniez pe el la drumul de întoarcere spre casă, la final de weekend. Mai apoi, fiindcă timpul nu ne permitea să plecăm prea departe și fiindcă de cele mai multe ori eram ocupați cu diverse chestii până târziu în noapte, am început să ne facem un obicei din a ieși pe faleză la miezul nopții, fie cu biciclete, fie cu role, fie cu de toate. 

Au fost vreo patru ieșiri de acest fel, prima doar noi doi, la a doua a venit și Mircea, la a treia ni s-a alăturat (legendarul deja) Caza iar pe a patra nu o am relatată pe blog :D

Fiindcă nu doar pasiunea de biciclete ne lega pe noi doi și fiindcă Brăila avea (are?) un panou de cățărare pe faleză, am stabilit că vom merge cândva să ne cățărăm. Am decis asta imediat ce am văzut prima oară panoul, în prima excursie pe care am făcut-o în acest oraș. Această dorință a noastră s-a materializat prin două astfel de ieșiri la cățărat. Pentru prima am mers doar la întoarcere cu bicla, dar la a doua am făcut tot drumul dus-întors pe două roți.

Tot aici, la Galați am avut și parte de ceva accidente, tot cu bicicleta și tot în plimbările alături de Radian. Asta e, se mai întâmplă și dintr-astea :D

Faptul că am plecat la Galați nu înseamnă că am uitat Iașiul. Dimpotrivă, l-am mai vizitat în acest timp și uneori chiar pe bicicletă. Într-una din aceste vizite am mers cu bicicleta cea veche. Adică din piesele care mi-au rămas după restaurarea din 2008, am făcut o a doua bicicletă. După tura la Iași am decis să o donez fiindcă nu aveam ce face cu atâtea biciclete. Aveam deja trei la acel moment, având în vedere că Adi îmi dăruise vechea lui cursieră și mai aveam bineînțeles și tancul meu cel roș-negru :D

Au fost mai multe călătorii spre sau dinspre Iași, dar nu pe toate le-am povestit pe blog. Am făcut chiar și una călare pe tanc, complet echipat cu genți și toate cele necesare, dar nu am mai povestit despre ea. Mai jos sunt două imagini din acea zi. Plecam la Iași, ca de obicei, pentru a lucra :D E mereu o plăcere să lucrez în Iași alături de dragii mei prieteni!

Cât am locuit în Iași, să ajung la Roman pe bicicletă era una din dorințele de călătorie. Acum că domiciliul temporar era Galați, normal că a răsărit și dorința de a pedala de acolo spre casă. În vara lui 2011 acest lucru s-a întâmplat. Aveam bicicleta încărcată cât pentru un drum de două zile, fiindcă atât credeam că va dura și de aceea am mers destul de greu.

În perioada următoare am cam abandonat această bicicletă. O foloseam doar prin Roman, să merg la muncă. În Galați m-am întors pe cursieră și pe ea am păstrat-o în oraș până în această vară când, din cauza unui accident am fost nevoit să aduc și montana în orașul de pe Dunăre.

Am stat o perioadă cu ambele biciclete în oraș, dar am reparat cursiera (am cumpărat roți noi) și apoi iar m-am văzut forțat să scap de una din ele, că nu aveam cum să țin două simultan. Oricum, după un an călare doar pe cursieră, era atât de ciudat și anevoios să merg pe mountain bike... parcă eram realmente pe un tanc :). Fiindcă oricum urma să părăsesc orașul, trebuia să duc și bicicletele acasă, așa că am născocit un plan.

Datorită lui ajungem cu povestea la ziua de 13 septembrie 2013, despre care v-am spus la început. Sper că v-a plăcut călătoria până acum, căci nu am terminat.

Așadar, trebuia să duc acasă bicicletele. Mai întâi voiam să transport montana. Nu aveam mașină iar tren Regio spre Roman direct nu aveam, deci nu o puteam duce astfel. Ideea care mi-a venit a fost să iau Regio până la Mărășești iar de acolo să pedalez până acasă. Problema era că ziua se scurtase cu venirea toamnei, așa că mergând cu trenul câștigam două ore (luam ca barem tura din 2011). Zis și făcut, totul era ok, bicicleta pregătită, eu pregătit, gențile pline și fixate pe portbagaj... doar că la Mărășești când am ajuns ploua. Să te prindă ploaia pe drum e una, dar să pleci direct cu ploaia în spate nu e prea plăcut. Am stat în gară o vreme dar nu s-a schimbat vremea așa că am apelat (a se citi trezit din somn) o prietenă care locuiește în oraș. Cu mare bunăvoință și fără să mă certe că i-am stricat somnul a acceptat să-mi găzduiască bicicleta ca eu să pot pleca acasă cu trenul.

Am ajuns acasă, am lăsat bagajele iar la finalul weekendului am revenit la Galați și mi-am continuat naveta zilnică spre muncă pe cursieră. Urma să mă întorc la Mărășești ca să recuperez bicicleta când vremea s-ar fi îmbunătățit. Zilele au trecut și ziua respectivă n-a mai venit. Ba am apucat să-mi duc toate lucrurile din Galați, chiar și cursiera, dar montana tot la Mărășești era. În weekendul când am fost la Galați pentru „Let's do it Romania” (despre care, îmi pare rău, n-am apucat să vă povestesc) m-am întors acasă tot cu trenul, tot prin Mărășești. Era 30 septembrie.

Ca de obicei, aveam de așteptat în gară aproape o oră până la trenul de legătură. În timp ce mă plimbam prin gară ca să treacă timpul, am zărit pe podeaua gării un nene care se chinuia să repare ceva la o bicicletă. Mă gândeam să merg să întreb dacă are nevoie de ajutor, dar în timp ce intram în gară el s-a ridicat... în cârje, a pus totul pe bicicletă și a ieșit pe peron. Credeam că a rezolvat problema bicicletei dar tot l-am urmărit cu privirea.

Se pare că nu rezolvase fiindcă s-a oprit undeva pe bănci ca să dea jos toate bagajele de pe bicicletă și să o pună cu roțile în sus. În momentul acela m-am apropiat oferindu-mi ajutorul. Mai aveam timp până la sosirea trenului, așa că nu-mi făceam nici un fel de grijă. Am încercat să soluționez problema... credeam că blocul de pinioane atinge cadrul din cauză că lipse o piuliță de pe ax (uzura pe cadru era evidentă și tăioasă... AU!). Când în sfârșit i-am pus o piuliță ca distanțier am constatat că de fapt întreg blocul de pinioane era desfiletat de pe butuc.

L-am prins înapoi și acum distanța dintre el și cadru nu mai era problematică dar am depistat adevărata problemă: blocul de pinioane era distrus intern și blocat. Nu am să vă explic prea multe despre partea tehnică a unei biciclete acum (poate fac un tutorial cu altă ocazie), dar ce trebuie să înțelegeți e că proprietarul bicicletei are doar un picior și deci folosește doar o pedală. Nu poate pedala decât dacă blocul de pinioane funcționează corect, adică să meargă clicheții, ca să poată da pedala înapoi fără să se învârtă și roata.

Pe scurt bicicleta era compromisă, nenea era supărat că abia dăduse bani cuiva să o repare și că i-a tras țeapă respectivul. Se întreba cum să ajungă el acum la Tecuci fără bicicletă și părea că mai are puțin și plânge. Eu pe de altă parte eram bântuit de un gând. Cu mâinile pline de unsoare și sânge (v-am spus că mă tăiasem la mână) am căutat în geantă niște șervețele ca să pot lua telefonul. El a fost mai rapid și mi-a dat șervețele umede să mă șterg. Apoi am luat telefonul și am încercat să dau de prietena mea din Mărășești. Nu răspundea la telefon dar mi-am amintit că mă sunase mai demult de pe numărul mamei ei. Nu-l salvasem, dar din fericire nu am multe numere necunoscute în istoricul telefonului așa că l-am nimerit.

Deși nu se aștepta nimeni la un apel telefonic la acea oră, am fost întâmpinat cu mare ospitalitate ca de obicei. Deja v-ați dat seama care era planul meu nu? Am luat bagajele și am plecat pas grăbit prin ploaia măruntă să-mi iau bicicleta. Eram totuși grăbit de faptul că se apropia ora plecării trenului. Am ajuns înapoi în gară și nenea mi-a răspuns: „Tu chiar vorbeai serios?” (îi spusesem înainte să plec să mă aștepte fiindcă îi voi aduce o bicicletă nouă).

Adevărul e că nu-i venea să creadă că într-adevăr i-o dau lui. Am reușit să fac niște fotografii cu telefonul, ca să-mi amintesc momentul. Cu lacrimi în ochi și încă neîncrezător că nu e o poantă, îmi mulțumea pentru dar.

Adevărul e că eu nu am nevoie de două biciclete. Aș fi putut să o vând, aș fi putut să pun alt anunț pe blog cum că „dau bicicletă” sau aș fi putut să o păstrez în podul casei părintești ca să o descopăr când voi avea copii și să o dau eventual băiatului meu când ar fi fost destul de mare...

Dar ai mai stau la bloc de când mă știu eu, n-am pod plin cu vechituri și nici garaj plin cu amintiri ca-n filme... Și peste zeci de ani când voi avea copii cu siguranță nu ar mai fi folosibilă o astfel de bicicletă. Deja e cam depășită față de tehnologia actuală, așa că mai bine să se bucure cineva de ea acum cât mai e funcțională și „în putere”. 

Asta am vrut, ca bicicleta pe care am făcut atâția kilometri să continue să meargă pe străzi, să aducă bucurie cuiva și să îi fie utilă cât mai mult posibil.

Mi-am dat seama în toată agitația că trenul meu deja era la peron... așa că ne-am luat la revedere, i-am lăsat numele și numărul de telefon așa cum m-a rugat, apoi am fugit să prind trenul. Plin de adrenalină pentru că totul se întâmplase atât de repede, priveam prin geamul trenului în timp ce părăseam gara Mărășești. 

Eram fericit și mă rugam să-i fie de folos cât mai mult timp și să nu cumva să i-o fure vreun nemernic. Chiar îmi pare rău că nu aveam la ea antifurtul, că i-aș fi lăsat cheia.

Pentru că ăsta a fost un articol lung, l-am scris pe parcursul a mai multe zile. Și ce coincidență. Pe la jumătatea articolului (pe 23 noiembrie) am primit un telefon de la nea Mitică (așa-l cheamă). Mi-a mulțumit din nou și mi-a povestit că acum e la Adjud, că bicicleta merge bine și că într-o noapte i-au furat roata din față. A cumpărat alta, deci poate merge în continuare dar îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Așa cum m-am temut, bicicleta era destul de tentantă pentru hoți cu roțile alea și cu piesele de pe ea, mai ales prin cercurile prin care se învârte el. Sper să apuce să o folosească cât mai mult și să nu aibă prea multe incidente.

Pe scurt v-am povestit zece ani din viața mea, de când am cumpărat prima bicicletă din banii strânși inițial pentru un joc pe televizor (aaa... asta nu vă spusesem, nu? Pe vremea aia calculatoarele nu erau atât de uzuale, nici nu visam la unul, dar strânsesem bani ca să-mi cumpăr o consolă de jocuri pe televizor... „Terminator” - pentru cunoscători). Nici în ziua de azi nu regret că am luat bicicleta și nu jocul. Niciodată nu am fost pasionat de jocuri digitale, dar de ieșiri în aer liber voi fi mereu dependent!

Recunosc, habar nu aveam că a trecut exact un deceniu de când am cumpărat bicicleta ci doar când am scos din arhive certificatul mi-am dat seama. Cu atât mai bine, poate peste încă 10 ani voi reveni cu altă poveste. Stați pe aproape! :D